În procesul de studiere și aprofundare a subiectului, specialiștii în domeniu au început prin a se împarți în 2 tabere: cei care erau de părere că ADHD-ul își are originile în moștenirea genetică și cei care erau de părere că mediul înconjurător și parentingul sunt sursa reală a acestei condiții.
Dr Gabor Maté este însă de părere că atât ereditatea cât și parentingul își au aportul lor în neurofiziologia copiilor care cresc în familii stresate și stresante și într-o societate și cultură care se dovedesc toxice prin fragmentare, presiune și lipsă de structură.
Analiza propriul caz și a elevilor cu care am lucrat m-a dus la concluzii care se aliniază întru totul poziției lui Gabor Maté și mă bucur să-mi pot exprima propria părere la adăpostul lucrării unui specialist de calibrul său.
Cartea lui Gabor Maté – Minți împrăștiate – este construită pe două valori extrem de importante: grija de a nu genera sentiment de vinovăție în rândul părinților și dorința de a face din lucrarea sa o sursă de conștientizare și informare pentru copii și părinți și, deopotrivă, pentru profesori și specialiști din domeniul sănătății mintale.
Întrucât deficitul de atenție nu este acompaniat în toate cazurile de hiperactivitate, în lucrările de specialitate îl găsim fie sub acronimul ADD (Attention Deficit Disorder), fie sub acronimul ADHD (Attention Deficit and Hyperactivity Disorder).
Prin ce se caracterizează AD(H)D-ul la copii și adulți?
Este trist că în Romania încă există specialiști din domeniul sănătății mintale care consideră că ADHD-ul este (un moft) al copiilor și dispare… din senin… la vârsta adultă. Diferențele dintre copiii și adulții cu ADHD nu sunt mari, sunt doar contextuale și adaptate situațiilor de viață specifice. Din experiența personală, aș spune chiar că ADHD-ul netratat atrage multe situații de viață invalidante care vor duce la o deteriorare a calității vieții, o degradare a stimei de sine a adultului și la un risc crescut de depresie. Viața adultului cu ADHD poate să atârne că o piatră de moară pe care se vor fi așezat straturi peste straturi de eșecuri și deziluzii.
Voi începe cu o lista non-exhaustivă a caracteristicilor și voi continua cu câteva exemplificări concrete. Nu este obligatoriu să prezinți toate aceste caracteristici pentru a avea ADHD iar scopul acestui articol este pur informativ și nu se substituie și nu înlocuiește o evaluare de specialitate.
- incapacitate sau dificultate de concentrare
- incapacitate sau dificultate de memorare
- incapacitate sau dificultate de redare și reproducere a informației
- incapacitate sau dificultate de a crea unele conexiuni la nivel cognitiv
- incapacitate sau dificultate în a rămâne focusat pe un singur subiect
- incapacitate sau dificultate în a sta liniștit (pe scaun), agitație, sentimentul de “nu am stare”
- dificultăți de scriere (disgrafie) și de citire (dislexie)
- vorbește prea mult și neîntrebat
- absența răbdării
- plictiseală
- apatie
- oboseală
- impulsivitate
- rezistă greu ispitei
- tendința de a se deconecta de la momentul prezent/evadare în visare
- agresivitate (uneori) și/sau comportament perturbator
- dificultăți în a-și face prieteni și a participa la activități/sporturi de grup
- alternanța stărilor de dispoziție cu preponderență în zona emoțiilor negative
- dificultăți motorii și de coordonare
- dificultate în a lua decizii
- absența motivației intrinseci
- incapacitate de atingere a obiectivelor
- nevoie acută de recompensă imediată/validare din exterior
- procrastinare (amânare)
- incapacitate de a ține promisiunile
- dezorganizare/împrăștiere
- încăpățânare
- tendința de a întârzia
- apetență ridicată pentru risc
- încredere și stimă de sine scăzute
- anxietate și depresie
Plecând de la aceste detalii, o să expun în continuare cum se manifestă concret această condiție la una dintre elevele mele de 10 ani pe care am ales s-o numesc Amazing și pe care o meditez în privat la franceză.
Deși cunoaște regulile, Amazing nu reușește să le aplice. Când ajung la ea, începem prin a căuta caietul de franceză pe care uneori e convinsă că l-a pierdut. Sunt situații când nici nu-și amintește cum arată caietul de franceză pe care lucrăm noi la meditații. Îl găsim și ne așezăm la birou. Începe să-și pregătească creionul cu mine: trage de mină, o împinge în interior, o rupe, mai pune una, i-a căzut o mină pe jos, s-a blocat creionul… ia altul și face același lucru și cu noul creion… și procesul ar continua la infinit… draga de ea, știe de ce face asta: scrisul e un supliciu pentru ea. În tot timpul ăsta eu încerc să mă calibrez cu ea și să ne conectăm prin discuții. Încercăm să repetăm oral ce-am făcut dățile trecute și pare că-și amintește una-alta.
Într-un final începe să scrie. Începe de oriunde: în mijlocul paginii, în mijlocul rândului… oriunde este ok pentru ea… Începe fraza cu literă mică, nu pune majusculă la substantivele proprii, câte o literă majusculă apare în mijlocul cuvântului “out of nowhere”, scrie foarte mic și foarte apropiat încât uneori 2-3 cuvinte formează unul singur, uneori își dă seama singură și șterge… scrie din nou și scrie identic cu ce ștersese, mai șterge o dată și mai scrie încă o dată din nou identic cu ce ștersese… Lacrimi încep să-i inunde ochișorii albaștri pe care frustrarea și neputința îi tulbură. Nu înțelege de ce nu-i iese. E atâta furie în ochii ei încât îmi doresc temător de curioasă să văd cum ar exprima această emoție… cu ce magnitudine ar erupe vulcanul din ea?! Dar totul “a trecut” cu rapiditatea gândului. În efortul de a-și reprima furia și plânsul obosește. Îi citesc epuizarea sinceră pe fața schimonosită de la atâta căscat. S-a blazat și deja a abandonat procesul. Și n-au trecut nici 10 minute din oră.
Uneori îmi scrie un cuvânt corect și 2 rânduri mai jos nu mai pune accentele sau nu le mai pune corect. Dacă-o întreb care-i regula de folosire a accentelor, își dă seama că a greșit undeva și se declanșează neîncrederea care-o blochează la nivel cognitiv – nu mai poți să scoți nimic (coerent) de la ea.
Alteori, neputința de care ea e conștientă se traduce prin rezistența pe care mi-o opune, prin refuzul de a colaborara, de a începe sau de a continua. În trecut catalogam aceste atitudini drept “obrăznicie”, “nepăsare”, “proastă creștere”, “răsfăț” … “another spoiled kid/ encore un enfant gâté”. Scriu acest text și mă uit încă o dată în dicționarul de sinonime: spoiled = harmed, injured, ruined, wasted… mă opresc la aceste sinonime ale termenului în engleză pentru că ele descriu cel mai bine ce se întâmplă cu copilul cu ADHD.
La o primă vedere ești tentat să crezi că nu sunt sinonime ci antonime. Și asta pentru că în limba română, printre sinonimele cuvântului “răsfățat” nu se regăsesc “distrus”, “stricat”, “avariat”, “ruinat”, “rănit”, “ratat”… ai zice că în cultura noastră lucrurile sunt în alb și negru, fără nuanțe de gri.
Limba engleză și franceza se aliniază însă în definiții și “spoiled” și “gâté” sunt definite de la o extremă la alta, cuprinzând un spectru larg de sinonime, de la “alintat” până la “rănit”. De la prea mult până la prea puțin.
Copilul alintat devine obraznic conform principiului “ce-i mult strică”. Copilul rănit/neglijat devine, pare-se, “obraznic” conform celei de-a doua părți a aceluiași principiu “ce-i puțin n-ajunge”.
Astăzi, cu o experiență educată și analizată, cu o perspectivă mult mai largă și flexibilă, angajată în studiu perpetuu din dorința de a-mi depăși propriile neputințe și limitări, eu am mai multă toleranță și curiozitate față de mine și față de elevii mei. Încă întorc pe toate părțile această problematică pentru a înțelege mai bine diferențele dintre aceste două extreme ale ADHD-ului și cum pot fi ele explicate mai clar și abordate terapeutic mai eficient.
Dar să ne întoarcem la eleva mea care alteori e în pură blazare și parcă o stăpânește o stare de scârbă generalizată față de tot ceea ce este… Când se simte așa, îi este imposibil să se conecteze iar eu vorbesc și ea agață pixuri în perdea, îmi face brățări sau… orice altceva… Dar eu știu că toate astea nu sunt decât mecanisme de apărare și de “supraviețuire”. Am făcut o poză cu “opera” (pixurile din perdea) ei și i-am arătat că o accept și o înțeleg. Ea are nevoie de acceptare ca să se poată accepta singură.
Acceptarea și compasiunea (față de sine) reprezintă una dintre etapele importante ale vindecării emoționale. Da, vindecare emoțională!
Copiii cu ADHD sunt răniți emoțional:
- cei prea alintați sunt ca florile udate prea des – le putrezesc rădăcinile – și ăsta este rezultatul nefericit al parenting-ului părinților excesiv de grijulii și gata să ofere totul pe tavă
- cei neglijați se usucă din cauza secetei – a absenței/indisponibilității emoționale a părintelui în relația cu ei
Măsura este unul dintre instrumentele cele mai importante în self-care și parenting.
Așadar, când copiii ne încalcă limitele, nu respectă regulile și ne pun la încercare răbdarea, ei încearcă, de fapt, să se conecteze la noi. Verifică dacă sunt în siguranță în relația cu noi, dacă-i putem conține. Și se vor simți în siguranță dacă se simt conținuți, înțeleși, acceptați, respectați și iubiți necondiționat.
Aș zice că Amazing trăiește cu sentimentul că e “defectă” dar nu vrea să vorbească despre asta. Pare că-i e rușine sau, mai degrabă, e solidară cu părinții care au făcut din acest subiect unul tabu. Eleva mea merge la o școală privată. Mi-e greu să cred că profesorii de acolo, consilierul psihologic sau ceilalți profesori meditatori cu care Amazing lucrează acasă nu s-au sesizat cu privire la dificultățile ei de învățare și nu le-au numit. Când eu am încercat să discut cu mama ei despre acest subiect, s-a eschivat… am simțit că nu e dispusă să discute (cu mine).
Amazing e cel mai grav caz pe care l-am întâlnit până acum. E o fetiță foarte inteligentă dar pe care ADHD-ul aproape o anulează. Cazul ei mi se pare cu atât mai dificil cu cât nu pare să fie pasionată de nimic. Nu ai de unde s-o “apuci”, cu ce s-o “agăți”, cu ce să-i stârnești interesul, în jurul cărui subiect să faci lecțiile pentru a o coopta în proces. Absența oricărei motivații intrinseci și timpul extrem de limitat în care ea se poate concentra transformă lecțiile într-o sursă de frustrare și pentru mine. Mă invalidează ca profesor, mă face să mă simt nulle. Rezultatele s-au ameliorat de când lucrăm împreună dar eu o văd în potențial neatins și rămân nesatisfăcută. Sunt și eu perfecționistă și răbdarea este o calitate la care încă lucrez pentru a o optimiza mereu. Așadar, Amazing avansează cu cititul, începe să rețină cuvinte dar scrisul e piatra de hotar. Amazing nu pare să poată învăța și repeta nimic singură – cu ce a prins în clasă sau la meditație, cu atât rămâne.
Pentru mine, procesul de învățare – pentru copiii cu ADHD, cel puțin – se întâmplă în 3 etape:
– predarea (primul contact cu informația)
– revizuirea (al doilea contact cu informația) și
– memorarea (al treilea contact cu informația)
Pe parcursul ultimelor 2 etape elevul ar trebuie să lucreze singur iar memorarea nu se poate realiza fără repetiție focusată.
Îmi amintesc de câte ori citeam eu un paragraf sau cerința unei probleme și nu înțelegeam nimic… reciteam și iar reciteam și iar reciteam și tot nimic! Când mi se întâmpla asta – foarte des – trebuia să las deoparte această activitate și să revin ulterior. Unii copii nu depășesc faza de frustrare așa că nu se mai întorc la repetat. Acești copii, printre care și Amazing, nici nu mai încearcă. În ei s-a sedimentat convingerea că nu pot, că n-are rost. Ca să poți relua o activitate frustrantă este nevoie de o enormă capacitate de a sta cu durerea/frustrarea și de o enormă motivație intrinsecă. Ori majoritatea oamenilor fug de durere și de frustrare. Și mult prea adesea, motivația nu poate contrabalansa frustrarea.
În procesul de învățare, atenția, angajarea activă (generată de motivația intrinsecă) și repetarea sunt extrem de importante. În egală măsură, greșeala și feedback-ul negativ/constructiv își aduc partea lor de contribuție, dacă ai capacitatea să le primești și dorința să te ridici deasupra lor. Și pentru că motivația și rutina le lipsesc celor cu ADHD, este greu fără susținere constantă și de specialitate. Pe lângă terapia cognitiv-comportamentală recomandată de specialiști celor cu ADHD, eu cred că toată familia are nevoie de consiliere sistemică, iar copilul de un program de tutorat în privat.
Cum a fost copilăria mea cu ADHD?
A fost bolovanul lui Sisif pe care l-am tot împins la deal cu frică și resemnare.
Prin clasa a 5-a, când am început să învăț conștient și din motivație intrinsecă (născută din reușita nesperată la examenul de franceză care mi-a permis intrarea într-o clasă cu predare intensivă în franceză și din relaționarea foarte faină cu noii profesorii), am realizat că sunt altfel decât colegii mei. Puteam fi foarte activă în clasă, puteam participa cu entuziasm la lecții, aveam momente de genialitate când rezolvam probleme la mate la care cei mai buni din clasă se împotmoleau și apoi, când ajungeam acasă… blank total! Nu-mi aminteam nimic. Absolut nimic! Luam caietul și manualul, mă uitam pe ce făcusem în clasă și totul părea nou, la prima vedere. Parcurgeam teoria și treceam la teme. Și realizam că nu înțeleg cerința sau că nu știu să aplic teoria și nu pot rezolva problemele. De fapt, eu nu înțelegeam ce am de făcut pentru că deja nu înțelesesem teoria când o citisem/revizuisem. O citisem mecanic. Și pentru că nu înțelesesem teoria, se instalase neîncrederea și îndoiala și întrebarea “Nu cumva sunt proastă?”. Teoria, nu o înțelesesem pentru că nu mă putusem focusa când am citit-o. Și nu mă putusem focusa din cauza frustrării – cum adică nu-mi aminteam ce făcusem în clasă?! Atunci trebuia să copiez și să refac toate problemele din clasă în încercarea de a înțelege (cum se aplică) teoria. Scriam și rescriam totul de atâtea ori până se făcea lumină. În gimnaziu am avut puterea să fac asta. Și astăzi știu că mi-am luat această putere din conectarea pe care am stabilit-o cu profesorii. În gimnaziu profesorii m-au văzut, m-au auzit și au crezut în mine. Ei și relația cu ei mi-au dat putere.
În clasele 2 – 4 nu a fost însă așa. Nevoia de conectare nu mi-a fost satisfăcută iar eu am fost neputincioasă și m-am zbătut să nu mă-nec în negura golurilor mele de memorie, total lipsită de motivație și de energie. În perioada asta, de câte ori am fost verificată la lecții de tatăl meu, s-a lăsat cu bătaie și injurii. Eram mediocră și de-a dreptul tâmpă când mi se cereau explicații. În stilul lui Carla’s Dreams, aș zice că “păream mai proastă decât eram și eram mai deșteaptă decât păream”.
Revenind la gimnaziu, la franceză și engleză scriam pagini întregi cu cuvinte și expresii și cu conjugările verbelor, le scriam și le rescriam până le memoram. Îmi puneam cuvintele pe categorii, pe litere, pe lungime, pe asemănări de pronunție, cream conexiuni între ele, le număram, le coloram, le asociam cu persoane sau situații… Terminam de învățat după 2am. Eu nu cred să mai fi învățat un elev în gimnaziu cât am învățat eu. Și asta doar pentru rezultate decente. Trăim cu întrebarea permanentă “Oare de ce boală sufăr?!”. Eram convinsă că la un moment dat o să înnebunesc sau că boala mea o să evolueze în amnezie totală. Eu nu-mi aminteam nici ce făceam nici ce spuneam dar mai ce învățam. Amintirile din copilăria mea au forma roții de cașcaval cu găuri la care tot poftea Jerry. Eu nu am cultură generală și dacă mă iei la bani mărunți o să zici că vai de pregătirea mea. Am crescut în rușinea generată de complexul impostorului. Pentru a dovedi că nu sunt totuși proastă și că nu am trecut prin școală ca gâsca prin baltă, am dezvoltat inconștient talentul vorbitului mult.
Îmi era greu să lucrez în echipă, nu mă puteam coordona cu ceilalți. De exemplu, eram foarte bună la handbal, recuperam mingea de la echipa adversă și traversam tot terenul în dribling fără să-mi poată sta cineva în cale. Când trăgeam la poarta, balonul pleaca fără viteză și abia depășea jumătatea distanței, neajungând în poartă. Tot jocul ăla fain pentru un eșec ridicol. Eșec după eșec. Urla antrenorul la mine “Pasează când ajungi la poartă! Pasează, fată, pasează!”. Și eu nu puteam să mă coordonez cu echipa.
Când citeam, citeam 5 – 10 pagini și apoi realizam că nu știu ce am citit. Trebuia s-o iau de la capăt, uneori de mai multe ori…
În ciuda ceții din capul meu, am avut multe momente de genialitate în care îi lăsam pe toți bouche bée. Conexiunea cu matematica am pierdut-o în liceu. Am rămas bună la limbi pentru că m-a ajuta capacitatea de interpretare de text… memoria a început să dea din ce în ce mai multe rateuri. Și facultatea am terminat-o tot în baza interpretării. Daca cineva vrea să-mi testeze pregătirea, să nu-mi ceară să reproduc ceva, să nu mă întrebe despre scriitori și operele lor. Căci eu, în vreme ce colegele mele memorau și reproduceau ce-au scris criticii literari, făceam propria-mi critică literară pe text. Nu am excelat și nu am făcut performanță în nimic iar sindromul impostorului nu m-a mai părăsit niciodată. ADHD-ul m-a condamnat la o viață personală, profesională și financiară mediocre.
Ca adult, pot fi extrem de împrăștiată și de dezordonată (nu mereu: cu precădere în situațiile de stress și oboseală sau atunci când fac ce nu-mi place). Sunt perioade când, ca să fac ordine în casă am nevoie de 2 zile și în alte 2 dezordinea e la loc. Uit adesea ceva când plec de acasă. De exemplu, când merg la sală arunc telefonul în geanta cu echipamentul, ajung pe la jumătatea distantei și îmi dau seama că “am uitat” telefonul deși la plecare făcusem testul “telefon, portofel, chei, apă, prosoape, echipament etc. etc.” Încep totuși să-l caut frenetic prin geantă. Nu-l găsesc așa că mă întorc după el. Îl caut prin toată casa cu disperare și frustrare maximă. Epuizată, renunț și mă întorc la mașină. Îl mai caut o dată și descopăr că, de fapt, era în geantă. Să nu-ți vină să te dai cu capul de volan?! În psihologie asta se numește pata oarbă. Pentru că știu că greșesc adesea din neatenție, am devenit extrem de temătoare.
Pata oarbă, ca stare, e locul în care deformăm realitatea pe baza unor emoții sau prejudecăți. Cu toții facem asta, unii mai mult decât alții, în funcție de nivelul de traumă și de cel de awareness (conștiență). Din cauza ei nu eu văd telefonul când îl caut prima data în geantă.
Am peste 50 de taburi deschise pe laptop. Cam tot atâtea subiecte sunt deschise în capul meu în același timp. Trăiesc cu un sentiment permanent că nu am timp. Nu am timp de toate subiectele. Am vreo 5-6 cărți începute. Trec de la una la alta în funcție de ce-mi trece prin cap și de dispoziția de moment iar daca mă întrebi ce-am citit în fiecare dintre ele, nu mai știu. Azi nu mă mai îngrijorez pentru că știu că la fiecare 2 rânduri/paragraf mă opresc și verific informația pe cazuri concrete pe care le analizez până la confirmarea sau infirmarea teoriei respective. Eu nu (mai) am capacitate de memorare și de redare, memoria mea este non-declarativă și procedurală, bazată nu pe reamintiri conștiente ci pe dobândirea de obiceiuri și abilități.
Să scriu aceste rânduri este un supliciu pentru mine. Mâinile nu țin ritmul gândurilor, scaunul mă arde, picioarele ar juca sârba pe sub masă. Zeci/sute de gânduri pe alte subiecte mă perturbă iar efortul de a reveni la ce făceam este de-a dreptul epuizant. Perfecționismul spune mereu că nu este suficient de bine. Am totuși super structură și organizare în gânduri, implementarea îmi dă de furcă.
Nu-mi place să întârzii dar plec mereu în întârziere. Beneficiul este că pot conduce cu viteză și sub stres. Și se pare că asta-mi place. Sau, mai corect zis, de asta am nevoie. În momentele astea se secretă în creierul meu hormoni, substanțe chimice de care am nevoie. Doar că aceste situații mă expun la multe pericole și pierderi: încalc regulile de circulație, nu am timp să caut loc de parcare deci mă parchez pe interzis etc. etc. Amenzi, mașină ridicată, risc de a produce un accident etc. etc. Partea administrativă cu facturi, contracte etc. mă exasperează și o amân cât pot. Dacă nu iau amendă pentru taxa la Pod Fetești plătită prea târziu, iau pentru vigneta care a expirat și despre care eu nu știu pentru că, deși mi-am instalat aplicația care ar trebui să mă anunțe, nu am setat corect notificările… n-am avut răbdare… Anul ăsta am reușit să pierd vouchere de vacanță în valoare de peste 1000 lei… nu am avut răbdare să caut un sejur și am și decis cu de la mine putere că voucherele alea trebuie să fie valabile până la sfârșitul lui 2022. Țeapă!!! Uneori fac shopping impulsiv și apoi realizez că nu-mi place ce am cumpărat deci am haine nepurtate și lucruri nefolosite. Pentru că știu că fac multe prostioare din impulsivitate și îmi doresc să fiu în control, am dezvoltat o reacție la extrema opusă: când îmi doresc să cumpăr ceva conștient, nu mă mai pot decide cu ușurință. Pentru achiziția aspiratorului robot am avut nevoie de 1 an. Dacă lucrez la un proiect important, îmi pierd adesea drive-ul, motivația. Și asta pentru că în capul meu eu am parcurs deja toate etapele și nu mai am răbdare să-l materializez. Deja mă plictisește ideea. Trebuie să trec la altceva.
Și iac-așa!
Cu acest articol am reușit să fiu vulnerabilă până la capăt. Specialiștii în marketing mi-ar spune că este utopic să cred că pot atrage clienți pentru cursuri și consiliere în dezvoltare personală când mă prezint AȘA.
Dar eu știu că profesorii, coach-ii și terapeuții care vor să lucreze cu toată lumea rămân într-o zonă de mediocritate și superficialitate. Pentru că nu poți să te conectezi cu toată lumea! Adevărată conectare se produce la nivel de abordare, viziune și valori comune sau la nivel de poveste comună. În învățare și în terapie este nevoie să te simți conținut. Și cel mai bine te conține cineva ca tine, care a trecut conștient pe unde treci tu. În plus, autenticitatea și vulnerabilitea sunt 2 dintre valorile mele cele mai importante, așa că nu aș fi putut ascunde aceste detalii. Și apoi, nu e mereu așa – am descris aici cazurile cele mai delicate și care se acutizează la stress. Dar eu lucrez cu mine în permanență, știu foarte multe tehnici de relaxare și fac apel și la suport extern când simt nevoia.
Cum se lucrează cu copiii și adulții cu ADHD?
Uitandu-mă în urmă, la activitatea mea de profesor meditator, trainer și coach, pot spune cu rușine că am făcut multe greșeli. Dar pot să spun și cu mândrie că am avut mult mai multe abordări corecte și inedite sau, mai degrabă, rare pentru vremea lor. În calitate de profesor, am făcut asta intuitiv, fără să fiu conștientă de ADHD și fără să fi studiat acest subiect. Tot ce am făcut greșit – momentele de exigență, intransigență, presiune – au venit din perfecționismul meu și, cu precădere, din felul în care m-a formatat și pe mine societatea – focusul pe rezultate, coûte que coûte. De altfel, și clienții mei voiau rezultate concrete, cuantificabile și rapide. Și era o parte din mine care funcționa așa.
Dar era și o parte care avea curiozitate, compasiune, empatie, dorință de înțelegere și de conectate, creativitate. Vedeam potențialul din copii/clienți și credeam în ei, îi creditam. Îmi puneam toată energia gaj pentru reușita lor. Și asta le dădea energie și le apăsa butonul motivației intrinseci. Puteam să fiu așa pentru că eram conectată la mine și la nevoile copilului interior și pentru că avem experiența personală a reușitei prin conectare. Nu reușeam să articulez aceste nevoi, dar le simțeam. Sufletul știa!
Reușita tuturor și, cu precădere a persoanelor cu ADHD, este condiționată, înainte de toate, de (1)nevoia de conectare (=încredere, siguranță). Dar conexiunea sau conectarea cere timp. Timp și răbdare și înțelepciune pentru a parcurge perioada de testare la care te supune clientul. Conectarea autentică (nesimulată) cere și compatibilitate, adică o bază comună și mai ales capacitatea trainer-ului/coach-ului de a sta cu frustarea și suferința (a sa și a clientului). Din punctul meu de vedere, compatibilitatea nu prea se construiește conștient după instrucțiuni din cărți, ea preexistă.
O persoană care a studiat dansul, poate să danseze dansuri latino, de exemplu. Dar, cu tot studiul său, nu o va face ca o persoană (fără studii în materie) dar care a trăit într-o țară latină și Simte dansul și-l iubește precum viața (v. filmul Dance with me).
Așa este și cu profesorii/trainerii, coach-ii și terapeuții: propria lor suferință simțită, disecată, înțeleasă, acceptată și tratată este cea mai înaltă calificare, dincolo de orice diplomă.
În măsura în care elevul/clientul simte că se poate exprima liber, că este acceptat și conținut (conectat), începe să se cristalizeze (2)sentimentul controlului (=autonomie, independență).
Și, dacă se perseverează în procesul educativ sau terapeutic și se acceptă și se depășesc și se valorifică eșecurile inerente, de către amble părți implicate în proces, se ajunge încet-încet și la rezultate = competență(3). Iar competența boosteză sentimentele de control și autonomie și stima de sine.
Așadar, regula celor 3C: conectare, control (autonomie), competență! În această ordine!
Adulții care nu au avut parte de un parenting sănătos și/sau care sunt diagnosticați cu ADHD, au nevoie de reparenting – să devină ei înșiși părintele copilului interior.
În Minți împrăștiate, în cele 2 capitole pe care Dr Gabor Maté le dedică (re)parenting-ului găsim detalii despre cum se face:
- curiozitate plină de compasiune în procesul (auto)cunoașterii
- acceptare (de sine): tolerarea vinovăției și a anxietății
- nu (te) pedepsești pentru această situație/neputință
- alegerea unui ghid: psihoterapie sau consiliere
- acordă(-ți) spațiu fizic
- igiena somnului
- nutriția
- mișcarea
- natura
- activitățile extracurriculare
- recreerea
- exprimarea creativă
- meditația și mindfulness-ul
Aceste tehnici pot fi aplicate de către părinții copiilor cu ADHD, atât în parenting cu copiii lor biologici, cât și în reparenting cu copilul lor interior.
În ceea ce privește medicația alopată, ea poate fi prescrisă de medicul psihiatru în urma diagnosticului pus de un specialist.
Există studii care vorbesc și despre medicația homeopată bazată pe, printre altele, Rhodiola Rosea și L-tyrosine, complexul de vitamine B, Zinc, Fier și Magneziu, Ginkgo, Ginseng și Omega 3.
#GândeșteCuSufletul
Esențialul se vede clar doar cu inima!
Dacă și tu simți ca mine ne vedem la nivelul următor!
