Am fost și eu în zona în care, de la înălțimea ființei mele, judecam, criticam și stigmatizam oamenii care nu erau ca mine, oamenii care nu trăiau după viziunea și principiile și valorile mele!
Dar a avut viața grijă să mă târască prin toate mocirlele și să-mi toarne suficientă cenușă-n cap pân-am coborât nasul și-am plecat privirea, învinsă de propriile înfumurări și superficialități! Până am ajuns să merg în papucii celor pe care îi judecasem și le-am înțeles călătoria.
Am avut nevoie să pierd aproape tot (oameni, visuri și iluzii și planuri de viață născute din atașamente nesănătoase) pentru a înțelege că viața nu este despre ce și cum vreau eu. Ea este pur și simplu! Nici oamenii nu sunt aici ca să trăiască după regulile mele, nici nu suntem toți pe același nivel evolutiv și nici nu ne naștem toți cu aceeași misiune.
Poate în trecut aș fi fost în tabăra celor care au hulit împotriva Deliei.
Dar azi simt că este nedrept cum a fost criticată și stigmatizată pentru afirmațiile pe care le-a făcut referitor la alegerea ei de a nu face copii. A fost discriminată! Discriminată și „bătută cu pietre în piața publică” pentru că nu este ca „noi, cei mulți, cei normali”! Pentru că este altfel! Pentru că aderă la alte valori decât cele cu care ne identificăm noi!
Nu văd nicio diferență între ce facem noi acum în România și ce se întâmplă în unele state musulmane unde femeile îndrăznesc să „sfideze legea”, dogma, tradiția etc. și sfârșesc incendiate sau lovite cu pietre și ucise în public.
Dar dacă tot vrem să găsim o diferență, ea este despre agresivitate morală, emoțională și psihologică (în cazul Deliei) vs agresivitate fizică (în exemplul cu pedepsele aplicate femeilor în colțuri din lumea orientală!).
Iar cei care nu suportăm comparația, este pentru că suntem încă foarte ancorați în planul fizic, material și încă nu înțelegem că omul este mai mult decât Corpul său fizic! Omul este și Corp Emoțional și Corp Mental și Corp Spiritual!
Agresivitatea nu este doar fizică, este și emoțională și psihologică etc. Cei care nu suportăm comparația avem nevoie să vedem cu ochii consecințele abuzului ca să-l numim abuz. Dar abuzul emoțional și psihologic nu lasă vânătăi și nu umple de sânge… esențialul, însă, se vede clar doar cu inima!
Sunt membră în multe grupuri din social media și asist întristată la discuții conflictuale și discursuri limitative și tranșante din care nu răzbate decât perspectivă îngustă, aroganță, nevoie de normare, nevoie de afirmare a supremației personale, nevoie de impunere a adevărului personal ca adevăr universal, lipsă de empatie și de compasiune…
În lumea civilizată de azi, în secolul comunicării, războaiele sunt ale cuvintelor. Cuvinte care nu atacă direct corpul, dar lovesc în plin în sufletul și-n spiritul nostru. E o formă perversă de abuz pentru că nu poate fi cuantificată și, prin urmare, corect sancționată.
Încă suntem împărțiți pe „caste”: medicină vs homeopatie, psihologie vs spiritualitate, religie vs modernitate, producători locali vs producători industriali etc.
În multe cazuri conflictul se justifică prin nevoia de supraviețuire și în tot la fel de multe cazuri prin nevoia narcisică de putere, de supremație și de monopol.
Din experiența personală, știu că la baza acestor conflicte mai sunt și nevoile de conexiune și apartenență, care par să nu fie satisfăcute atunci când intervine alteritatea (în cuvinte puține, alteritatea este reprezentată de celălalt, în diferența sa).
Oamenii sănătoși emoțional au capacitatea de a vedea la celălalt NU diferența sa, ci ființa sa ca alt subiect. Oamenii răniți, înfometați și – pe cale de consecință – imaturi emoțional (cum am fost și eu), se raportează la celălalt ca la un obiect pe care își proiectează propriile așteptări și exigențe.
În practică, alteritatea se opune identității. Nici nu este de mirare că respingem alteritatea când noi nu reușim să ne acceptăm propria identitate în întregul său, respingem părțile acelea din noi care nu ne „onorează”, care „ne fac de râs”.
Mă întorc la Delia și spun:
Așa cum unii dintre noi avem dreptul să ne mândrim cu alegerile noastre de viață și cu faptul că suntem părinți, și ea are dreptul să se mândrească cu faptul că a ales să nu fie! De ce alegerile unora sunt mai presus decât alegerile altora? Pentru ce am luptat pentru libertate?! Nu ca să putem alege?! Nu și pentru a nu ni se mai impune cum să trăim?!
Poate că exprimarea ei a fost ușor superficială, dar dacă nu ne-am opri la aparențe, am înțelege că în spate este multă introspecție, reflecție, analiză, maturitate, asumare… viața de artist este adesea incompatibilă cu maternitatea și viața de familie. Am lucrat cu copii ai căror părinți erau persoane publice – majoritatea sunt depozitarii celor mai mari traume. Traume născute din faptul că erau, fără voia lor, în competiție cu cariera părinților – copii crescuți de bunici, dădace, profesori meditatori, copii iubiți dar neglijați emoțional… copii la ale căror ședințe cu părinții sau serbări se ducea oricine altcineva decât părinții. Subiectul este mult mai complex dar nu-l voi dezvolta aici.
Cei care se simt prea dedicați carierei lor și aleg să nu devină părinți, mi se par mult mai responsabili și respectuoși față de copiii lor potențiali/nenăscuți. Este un gest de egoism să faci copii doar pentru că… așa e natural, normal.
Adesea, artiștii își iau suficientă împlinire din arta pe care o produc ca să mai fie loc și pentru alte împliniri ce țin mai degrabă de o viață mai puțin „exotică”, mai așezată.
Să ne uităm puțin și la majoritatea celor care fac copii și o fac (cu o doză mare de inconștiență) pentru:
a fi în rândul lumii
a da un sens vieții lor
a duce relația la nivelul următor
a salva o relație în pragul eșecului/a lega un partener de ei
a-și umple timpul cu ceva „valoros”
că vor părinții nepoței
că vor o versiune a lor în miniatură asupra căreia să-și poată exercita puterea și controlul
că vor să-și repare propria copilărie/viață prin copiii lor
Unora, la foarte puțini, le iese ce și-au propus și le iese și bine. Restul, majoritar, o dau în bară rău de tot. Pe „cheltuiala” propriilor copii. Pe viața propriilor copii (v. cartea Copiii bolnavi de părinți – Anne Ancelin Schützenberger & Ghislain Devroede).
Nu cunosc mulți adulți care să spună că nu vor copii și să nu aibă în spate o copilărie trăită în traumă, abuz, neglijență și care să nu trăiască cu teama de a reproduce modelul parental.
Nu cunosc mulți adulți care să spună că nu vor copii și să nu fie deja cocoșați sub greutatea propriului proces de vindecare.
Poate n-o să placă părerea mea, dar eu cred că la nivelul nostru de dezvoltare, cei care vor să aducă pe lume copii, ar face bine să treacă niște teste înainte:
suntem suficient de bine cu noi înșine și în relația noastră de cuplu?
ce altceva în afară de un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă, haine (de firmă) și școală (scumpă) putem oferi copiilor noștri?
avem timp, avem răbdare, știm să arătăm că iubim, putem fi modele sănătoase de conduită, suntem suficient de maturi emoțional, ne-am vindecat toate rănile emoționale/identitare?
este momentul potrivit?
Sunt și oameni care nu au instinct matern/patern. Nu-l au pentru că le-a fost blocat de traumă și suferință. Acești oameni ori ajung să regrete (amarnic) că au făcut copii ori nu se pot asuma în rolul de părinte într-un mod sănătos pentru că nu au resursele interioare necesare. Cu ani în urmă mă uitam cu ai mei la o emisiune despre Sergiu Nicolaescu și vorbeam despre faptul că nu a făcut copii. La care tatăl meu a replicat „Mda… dar măcar el a făcut CEVA în viață!”. Ce a vrut să spună cu această replică? Ce era în sufletul lui? Ce a născut în sufletul meu această replică?
Omenirea este chemată să-și schimbe paradigma și să-și upgradeze nivelul de conștiință. O dovadă în plus o constitue creațiile cinematografice contemporane, de exemplu. Viața este pusă în scenă fără mască, fără machiaj, fără cenzură. Este secolul abordărilor psihologice. În film, în teatru, în literatură, în pictură și fotografie ș.a.
Las aici o recomandare de film, „A MUST-SEE”, pe acest subiect. Maternitatea poate fi și așa 
Pe direcția aceasta – a autenticității, a eliberării de clișee și de ideologii desuete – suntem cu toții chemați să evoluăm, fiecare în ritmul și în felul său. Dar cu toții prin psihoeducație, dezvoltare personală, coaching, terapie…
Suntem cu toții chemați să învățăm că adevărul personal nu este universal, adevărul personal nu este adevărul celuilalt.
Să ne iasă! 
În încheiere, aș vreau să-i mulțumesc Deliei și tuturor celor care au trecut prin situații similare, pentru că prin sacrificiul personal sau stigma pe care și-au atras-o, ne-au dat ocazia să dezbatem public niște subiecte și situații de viață ce merită analiză și repoziționare. Ei ne-au creat contextul pentru a ne lărgi perspectiva și a crește pe scara conștiinței/conștientizării.
Prin ei lucrează Divinul.
Don’t k i l l the messenger!
#GândeșteCuSufletul
Esențialul se vede clar doar cu inima!
Dacă și tu simți ca mine ne vedem la nivelul următor!
