Vrem SĂ FIM și celălalt să (ne) SIMTĂ

Una dintre marile așteptări pe care le avem în relații este SĂ FIM și celălalt să (ne) SIMTĂ.

Pictez ceea ce simt. Mă derajează când sunt întrebată ce vreau să exprim prin picturile mele. Vă dau libertatea să vedeți în ele ce doriți (…) Eu pictez. E treaba voastră să simțiți. B a y a, 1986

Alain de Botton spune într-unul din speech-urile sale că această atitudine (așteptare ca celălalt să ne simtă) ține de romantism, iar romantismul este utopic și neadaptat la realitate. Și da, Alain demonstrează bine cum romatismul este din cărți.

Dar la nivelul nostru de evoluție și educație și conștientizare, ce ne împiedică să îmbunătățim romantismul, să-l luăm din romanele de dragoste ale secolului al 18-lea și să-l aducem în cotidian? De ce putem face upgrade unui sistem de operare pe calculator și nu putem face upgrade sistemului de operare al sufletelor noastre?

Și eu am un suflet romantic, deși nu prea am în manifestare brizbrizurile epocii consumerismului și nici nu-mi pare rău. În iubire, și eu am așteptarea SĂ FIU și SĂ NU MĂ EXPLIC și cred că dacă celălalt MĂ vede/simte cum sunt, abia atunci e iubire adevărată/conexiune reală între noi. Bine, nu mă aștept să mă vadă/simtă 100% dar, dacă este iubire adevărată, am nevoie să mă simt văzută/simțită măcar în proporție de 60%.

Alegem să numim toate astea utopii pentru că este extrem de greu să găsim o astfel de iubire/conexiune – unii, n-o întâlnim niciodată! Iar alții, când o întâlnim, nu mai vedem pădurea de copaci (suntem rigizi și idealiști și speriați și alegem să dăm iama cu fugiții).

Felul ăsta de iubire despre care vorbesc eu nu înseamnă că totul este perfect și că nu mai e loc de ajustări, de discuții (în contradictoriu), de eforturi comune pentru a ne acorda. Dar lucrurile vin mai simplu, ne ies cu mai multă ușurință. Ne ies lucrurile, nu ne ies ochii (muncind la acordarea cu celălalt)! 😃

O să vă dau un exemplu. Deși am citat-o pe pictorița algeriană B a y a – pentru că mi-a plăcut felul ei de a pune problema – eu nu pot să apreciez arta ei la nivelul pe care ea și l-a câștigat în ochii oamenilor de cultură. Nu pot și nu pot! Eu nu văd prea multe în arta ei, nu citesc în picturile ei, nu simt. Nu o contest, dar nici n-o simt. Mi se pare normal ca ea să nu se obosească să-mi explice mie ce ar trebui să văd și să simt, pentru că ar fi pierdere de timp. Noi două tot nu ne-am conecta. Și asta ar putea să fie invalidant pentru ea.

Pe de altă parte, când am început să lucrez la website-ul  meu, am visat să-l umplu cu imagini (picturi, sculpturi, fotografii artistice etc.) care-mi bucură sufletul și prin care să creez conexiune cu clienții mei. Așa că am început să contactez artiștii pentru a le cere dreptul de a utiliza poze cu lucrările lor și, evident, le-am explicat în ce fel simt eu că operele lor rezonează cu activitatea mea.

Sculptoriței C e l e s t e  R o b e r g e i-am scris așa: „Sculptura dumneavoastră R@sing C@irn îmi vorbește despre una dintre etapele prin care trecem aproape cu toții în drumul nostru spre noi înșine (depresia): când viața ne îngenunchează, când ne simțim „grei” și „încătușați”, când ne pierdem speranța, dar reușim totuși să ne ridicăm și să mergem mai departe. Le vorbesc cursanților mei despre această etapă prin care unii dintre ei au trecut deja sau prin care alții ar putea trece… și îmi place să folosesc arta pentru a pune cuvintele mele în imagini. Sculptura dumneavoastră reflectă ideile mele într-un mod absolut magic.”

Din mesajul artistei am înțeles că a supărat-o interpretarea pe care eu au dat-o sculpturii sale: „Nu sunt de acord cu interpretarea pe care o dați sculpturii. R@sing C@irn este despre contemplarea și conștientizarea naturii, a timpului uman și a timpului geologic, nu despre depresie, durere sau orice altă conotație negativă. Sculptura există de 30 de ani, fără cele mai recente interpretări care au fost răspândite prin rețelele de socializare fără acordul meu.”

C e l e s t e, spre deosebire de B a y a, are așteptarea ca oamenii să se uite la sculptura ei și să vadă ce a intenționat ea să creeze. Și când asta nu se întâmplă, o deranjează.

Iată că, deși eu credeam că înțeleg arta lui C e l e s t e, am fost destul de departe de realitate. Mai mult, când i-am prezentat viziunea/interpretarea mea, am vexat-o și, în loc de conexiune și complicitate, am creat deconectare și respingere. Și Alain de Botton menționează faptul că, dacă vorbim prea mult cu partenerul și-i spunem prea multe despre noi și despre fanteziile noastre, riscăm să creem deconectare.*

Totuși, după răspunsul primit de la C e l e s t e, m-am uitat mai bine la sculptură, m-am uitat cu alți ochi. Și am înțeles că da, mă dusesem în proiecție. Proiectasem asupra sculpturii propria-mi paradigmă, ce era în sufletul și în conștiința mea rănite și obosite de atâta contact și lucru cu suferința umană. Și atunci am văzut că există detalii în poziția sculpturii care pot indica mai degrabă contemplarea decât suferința care îngenunchează.

Dacă C e l e s t e nu s-ar fi vexat pentru interpretarea mea și ar fi avut flexibilitatea să accepte că fiecare om are dreptul să vadă și să simtă și să interpreteze arta în felul lui – prin prisma filtrelor și experiențelor personale – ar fi fost loc de negociat. Și între noi ar fi putut să se construiască o relație „de iubire”. În arta ei mă regăsesc chiar dacă o deformez ușor prin prisma percepției mele proprii și personale. În egală măsură, pot să accept că R@sing C@irn este despre ce spune C e l e s t e, fără să simt că asta-mi anulează propria interpretare.

Așa este și în iubirea (romantică). Sunt oameni valoroși și minunați (ca B a y a) dar pe care nu-i simțim. Toți în jur ne spun că sunt minunați, dar noi nu-i simțim. Și nu pentru că nu ne sunt familiari (cum zice Alain de Botton), nu pentru că nu seamănă cu părinții noștri și nu pentru că nu ne pot răni cum ne așteptăm noi să fim răniți, CI pentru că sunt altfel. Punct. Să merg la expoziții ale pictoriței B a y a ar fi un efort pentru mine. M-aș chinui literalmente. Nu aș fi cu sufletul acolo.

Oare pietrele din sculptura lui C e l e s t e îmi sunt mai familiare decât culorile și formele din tablourile B a y e i?

Oare energia artistei C e l e s t e îmi este mai familiară decât cea a B a y e i? 

Dacă ajungem la energie, atunci da, recunosc un pattern din familie: rigiditate vs suplețe/flexibilitate. 

Sunt oameni pe care-i simțim pur și simplu. Ni se lipsesc de suflet fără efort, dar conexiunea este parazitată de experiențele personale de viață. În astfel de situații, dacă există flexibilitate și deschidere și dorință din ambele părți, deparazităm cu „spray de muște” – aceasta este o metaforă pentru comunicarea sănătoasă și eficientă – și putem construi relații și conexiuni foarte frumoase.

Vorbeam în postarea despre Delia despre alteritate și nevoia de apartenență. Iată încă un exemplu în care vedem cum ne deranjează alteritatea (celălalt, în diferența sa) și cum alteritatea creează sentiment de non-apartenență. Respingerea alterității și absența sentimentului de apartenență sunt pietre de hotar în relațiile noastre cu ceilalți – ne despart și ne separă. Rigiditatea percepțiilor personale ne separă, nevoia de a impune celuilalt viziunea noastră, de asemenea.

*Alain de Botton ne îndeamnă, așadar, să păstram lucruri pentru noi și să nu-i împărtășim partenerului chiar totul. Eu sunt de părere că dacă mai întâi ne psihoeducăm, putem ajunge să ne împărtășim totul fără să creem deconectare, ci, din contră, conectare și mai puternică. Soluția lui Alain este una de compromis pentru generația de adulți care au ratat etapa psihoeducației și pentru care alte abordări pot implica costuri relaționale, sociale și emoționale pe care nu și le pot asuma. Generațiile viitoare de adulți au, însă, șansa unei vieți mai autentice și mai conectate dacă se psihoeducă la timp.

În dezvoltare personală/coaching învățăm să ne lărgim perspectiva, să devenim mai flexibili și mai empatici, mai umani, mai respectuoși, mai conectați, mai autentici.

Când nu-l simțim pe celălalt și nu comunicăm sincer și deschis cu el, riscăm să ne îndrăgostim de masca pe care acesta o poartă în prezența noastră sau de proiecția pe care o facem asupra lui. Numai simțirea și sinceritatea dau cu adevărat dimensiunea iubirii dintre noi. Restul e construcție mentală (insconștientă).

Să ne iasă treaba cu simțirea!

#gândeștecusufletul

Esențialul se vede clar doar cu inima!

Dacă și tu simti ca mine, ne vedem la nivelul următor!