Într-o zi din vara lui 2008, pe când luasem Bruxelles-ul la picior pe tocuri de 5… elegănțică (talent nativ, n-am făcut niciodată prea mult efort), cu o fustiță cu ceva motive folclorice stilizate și subtile (achiziție de pe Rue Neuve din capitala Europei) și cu sandăluțele în mână, sunt oprită de un bărbat la limita celei de-a 3-a tinereți:
– Bonjour ! Mă scuzați (îmi zice domnul), am o curiozitate: de unde sunteți? Din ce țară?
– Bonjour ! E atât de evident că nu sunt de pe-aici?
– Mais oui, il est bien évident !
– Din România (zic eu foarte mândră… în +6 ani cât am stat p-acolo, n-am mai văzut român așa de mândru că e român cum eram eu…)
– Ah, bon ?! Așa e moda la voi în România?! Sandalele se poartă-n mână? (zice el ironic)
– Nu! zic eu amuzată. Nu ține de moda din România, aș zice mai degrabă de stilul personal… mi s-au umflat picioarele de la atâta mers și… Vă deranjează că merg desculță?
– Nu neapărat, nu mă pot hotărî… dar sunteți, fără îndoială o apariție stranie… de o eleganță… rurală… aș zice… și totuși, aveți o atitudine foarte îndrăzneață și vorbiți bine franceza…
– Mulțumesc! (îi răspund eu pe ton de flirt neadecvat în vreme ce românca încrezătoare din mine se umfla în pene și mai tare). Mă bucur că se vede că am crescut și la țară și la oraș… Mă bucur că v-am oferit și o altă perspectivă despre români (despre care se știa VOIT doar că cerșesc în intersecții și la metrou)…
6 ani mai târziu – nu la Beaulieu, ci la Place Louise – cu aceeași fustiță, dar pe alte tocuri (de data asta purtate corespunzător), sunt abordată de un bărbat sub 40. Îl simt în dreapta mea cum își acordă pașii cu ai mei.
– Excuse me, I’ve been following you for a few hundred steps trying to figure out how to approch you… can I ask you a question?
– Well… if you’ve made such an effort, go ahead.
– Are you in a relationship?
– Wow!? What a question… (WTF îmi zic în mintea mea rușinată, destabilizată, ezitantă… ia-ți-o p-asta!?! să zic adevărul sau să mint?!?! ăsta vrea să m-agațe… watch out, girl)… hmmmm…
– I know it’s very personal, but please…
– I’m not! zic eu scurt.
– OK, zice el derutat, cu o dublă expresie de încântare și dezamăgire. That leads me to the next one: are you married?!
– ?!… (no, dacă tot ai intrat în horă, joacă, mândro!!!) Huh… no, I’m not…
– WOW! Unbelievable!!! I did not expect such an answer… huh…
Se gândește în timp ce avansăm agale (transpirând… el de emoții, eu din empatie 
) și-mi scoate un:
) și-mi scoate un:– Do you have a problem?!?!
– 
Do I?! 
Do I?! Tânărul cu origini flamande m-a abordat în engleză, convins fiind că sunt turistă. Cică se vedea după mers, după haine, după eleganță, după feminitate: n-aveam cum să fiu de-ale lor, sigur veneam dintr-o țară “exotică”…
Textul ăsta nu este despre mine, este despre:
1. prima impresie și stima de sine
2. prejudecăți și maniere
3. tactica prin care bărbații, destabilizați în fața unei apariții feminine, încearcă să câștige teren atacând femeia sau testându-i încrederea în sine: v. așa e moda la voi în România?/eleganță rurală & ai o problemă?! (tipă mișto & single = o tipă problemă/cu probleme)…
4. semnele care ne arată de timpuriu unde ne e locul, ce ne vine și ce nu ne vine… doar că noi ne încăpățânăm să forțăm destinul… mie nu mi-a venit Bruxelles-ul, dar nu-i bai! beneficiile pe care am știut să mi le iau din această experiență au compensat paguba…
După +6 ani de Belgia, m-am întors parcă olecuță mai puțin elegantă, c’est vrai… dar Bruxelles-ul n-a scos româncuța din mine!
Între timp, moda feminină la București a evoluat ca în imaginea alăturată… WTF?!?!?! 
Ceva fustă pe sub pardesiul crem, ștrampi negri, șosete negre cu buline albe și “adidași” albi?!
Și, “conform” codului bunelor maniere, femeia merge pe partea cu carosabilul
Jeeeeez, am îmbătrânit și m-am demodat eu, sau ce?!?!
Marina – Esențialul se vede clar doar cu inima!